Ce faci? Cum mai ești?
Bine. Tu?
Și eu.
Îți sună cunoscut, nu-i așa?
Mi se întâmplă de foarte multe ori să fiu atentă nu doar la comportamentul oamenilor din jurul meu, ci uneori și la discuțiile acestora. Nu doar o dată am fost surprinsă efectiv cum mă uitam preț de câteva minute la două sau mai multe persoane care interacționau. Nu știu cum se face, dar uneori chiar îmi face plăcere să stau și să observ modul în care oamenii reacționează în funcție de situația în care se află și cum îi influențează întreaga combinație dintre cunoștințe, opinii, credințe și educație în interacțiunea cu ceilalți.
Dacă este ceva ce nu îmi place la un oraș, aceea e cu siguranță aglomerația. Azi ar fi putut fi o zi chiar liniștită, însă se pare că oamenii au fost de altă părere și m-am trezit într-un oraș agitat, nervos, grăbit și prea ocupat să privească în jurul lui. Încerc pe cât posibil să fac cumpărăturile într-un timp cât mai scurt pentru a nu fi nevoită să preiau din agitația din jurul meu și la ieșirea din magazin observ un domn trecut de 40 de ani. Acesta era rezemat de zidul magazinului și se bucura în liniște de o bere, încercând probabil să mai reducă din cele aproape 30 de grade de afară.
Oameni în față, în spate, în stânga, în dreapta, peste tot… Încerc să mă strecor prin mulțimea de pe trotuar și îmi doresc să ajung cât mai repede la mașină când tocmai îl aud strigând pe domnul despre care vă vorbeam mai devreme. Se pare că striga după o doamnă în vârstă destul de grăbită.
Doamnă, doamnăăă! Știți ce îmi place la dumneavoastră?
Femeia nu s-a oprit din mers, dar s-a întors și l-a privit mirată.
Niciunul din oamenii ăștia pe care îi tot văd eu nu zâmbesc… Dumneata ești singura care te grăbești și zâmbești!
Am ajuns la mașină și nu am putut să nu mă gândesc la răspunsul primit: Ce să fac? Trebuie!
Nu întrebarea dânsei m-a pus pe gânduri, ci acel ,,Trebuie!”. Lejeritatea cu care l-a spus mi-a dat impresia că trebuie să fim bine. Să arătăm asta indiferent de situație și cum altfel am putea să o facem dacă nu prin… zâmbete?
Ei bine, asta m-a dus cu gândul și mai departe. La nevoia pe care o simțim, aceea de a fi bine. La dorința de a arăta asta celor din jur în permanență. La toate postările, reacțiile și stările actualizate din social media care ne ajută să le arătam celorlalți că suntem… pur și simplu bine.
De fapt, nu facem toate astea ca să ne convingem chiar pe noi înșine că suntem bine?
Ne dorim să arătăm o viață perfectă prietenilor din online. Zâmbete frumoase care să ascundă de cele mai multe ori stările pe care le experimentăm. Tristețe, singurătate, dezamăgire, nemulțumire sau pur și simplu lipsa cuiva sau a ceva…
Căutăm validări în numărul de vizualizări și aprecieri virtuale. Ne dorim să ne facem remarcați și așteptăm verdictul cifrelor din social media. Nevoia de a fi bine și de a arăta asta e din ce în ce mai mare într-o lume din ce în ce mai grăbită.
Dar ce uităm de fapt? Că a fi bine e o stare, nu o regulă.
Că e perfect normal să acceptăm momentele în care ne simțim altfel și să fim sinceri cu noi. Să privim mai mult în jurul nostru și să eliminăm dorința acută de comparație care ne determină de cele mai multe ori să fim altceva decât suntem doar de dragul validării celor din jur.
Ceea ce se întâmplă în viața noastră, nu e altceva decât rezultatul a ceea ce gândim.
Credit foto: Tobi
