Ți s-a întâmplat vreodată să te întâlneşti după câțiva ani cu o persoană cu care ai avut o legătură în trecut şi să îți dai seama că nimic nu s-a schimbat?

Cum adică nimic nu s-a schimbat?

E vorba totuşi de oameni, de timp, de noi care evoluăm sau ne transformăm fără să vrem.

Da. Dar nu ți s-a părut că deși în tot acest timp nu ați vorbit deloc, parcă aveți aceeași libertate în a discuta și totul s-a numărat în zile și nu ani?

Nu știi ce a mai făcut, nu știe ce ai mai făcut, dar asta nu contează. Nu schimbă cu nimic modul în care chiar și după atâția ani, voi, atât de diferiți acum, sunteți totuși la fel. La fel unul față  de celalalt.

Dacă anatomia ne-a învățat că inima are 4 camere, eu cred că are mult mai multe.

Camere încuiate ce nu vor să mai fie deschise niciodată, camere ce au mereu uşa întredeschisă, camere reci şi goale, dar pline în acelaşi timp cu amintiri  ce vor să fie uitate. Camere pline cu fluturi ce vor să fie eliberați şi câte o cameră pentru fiecare om care a făcut parte din viața noastră, indiferent de culoarea pe care o au pereții sau dacă uşa e plină de lacăte, închisă doar frumos sau încă întredeschisă.

Două vieți este o carte care surprinde iubirea în diferite etape ale vieții. Este o carte despre regăsire, despre oameni diferiți separat, dar la fel față unul de celălalt atunci când viața îi aduce împreună din nou.

La 16 ani oamenii cred că iubirea e altfel  decât cea la 50. De fapt iubirea e iubire mereu.

Această carte ne poartă prin povestea unor oameni a căror iubire sinceră a fost mereu păstrată într-o cameră a sufletului ce aştepta  să fie redeschisă. O cameră a cărei geamuri aşteaptau pe cineva să tragă perdelele şi să lase soarele să facă lumină şi a cărei canapele aşteptau să fie şterse de praf, ca mai apoi să se aşeze aceeaşi oameni pe ele.

Iubirea nu ține cont de împrejurări, distanță sau timp. Ea are propriile reguli.

Cineva îmi spunea că odată cu vârsta felul în care vedem iubirea se schimbă, dar și că în funcție de vârstă vom avea aşteptări diferite. Şi nu neg asta.

Însă în această carte am regăsit un lucru ce mi-a atras atenția pentru că acesta a fost cumva şi răspunsul meu când am auzit cele de mai sus. Te bucuri să îi auzi vocea? Zâmbeşti când te gândeşti la persoana respectivă? Îți doreşti să o revezi cât mai curând? Tresari atunci când îți sună telefonul?

Dacă nu simți asta la 16, 25, 36 sau 50 de ani, înseamnă că omul acela nu e cu adevărat ceea ce îți doreşti.

Și despre asta e vorba…despre a fi fericit atunci cand îi auzi vocea, despre a fi fericit de fiecare data când vezi persoana respectivă, despre a sta față în față și a nu fi nevoie de cuvinte între voi. Și atunci cand îți e dor, să simți asta nu doar în glas, ci și apăsat în capul pieptului. Să se ridice ușor, să te apese ca un nod în gât și mai apoi sa îți umple ochii de lacrimi.

Până la urmă cărțile sunt doar cărți şi nu vom ştii niciodată dacă poveştile sunt adevărate sau nu. Putem doar să luam ceea ce ne place şi să aplicăm şi în viața noastră. Să construim propria noastră poveste așa cum simțim.

Două vieți este în acelaşi timp o carte care ne învață să iubim la orice vârsta. Ne învață să riscăm şi să facem diferența dintre comoditate şi înțelegere şi lucrurile pe care ni le dorim cu adevărat de la o persoană.