Povestea mea a început acum ceva ani buni în urmă. Aproximativ 21…
Când se construiesc cele mai frumoase povești? Vara, clar. Cam asta reiese și din calculele mele pentru că eu sunt născută primăvara, ceea ce înseamnă că într-o zi călduroasă din iulie pasiunea părinților mei a dat naștere omului care sunt astăzi.
Ai spune că un om evoluează destul de repede. Aproximativ o noapte de iubire, cam nouă luni de așteptare și câteva ore de ,,bun venit” pe această lume. Ei bine, eu tind să cred că viața în sine reprezintă o evoluție și aceasta, la rândul ei, o poveste.
Mie îmi plac oamenii și poveștile lor. Acest lucru, dar și pasiunea pentru scris și citit, au reprezentat motivația necesară ca rândurile scrise de mine să poată fi citite și de tine. Și dacă astăzi pot să vorbesc despre povestea din spatele blog-ului meu și a omului ce scrie, înseamnă că am evoluat.
Credeți că această pasiune am descoperit-o peste noapte? Nu. Totul a început încă de când eram copil și mi-am dorit să citesc singură. Să fiu sigură de poveștile ce îmi erau spuse, ca mai apoi să creez eu propriile povești citite de alții. A început cu primele cuvinte așternute pe hârtie. Dacă toți copiii învață că primul nume ce trebuie să-l scrie este Ana, că doar ea e cea care are mere, eu am învățat că Ana poate evolua. Deci se poate transforma în Ana-Maria, la care mai adăugăm și Popescu.
S-a continuat cu primele poezii și povești scrise, iar mai apoi publicate. Cu toate carnețelele în care se regăsesc rânduri scrise de mine și pe care încă le mai păstrez și astăzi. S-a continuat și cu cele ce nu mai există. De ce nu mai există? Pentru că povestea a început să se scrie în ochii unui copil. S-a scris cu dor și cu sinceritate, uneori noaptea pe întuneric. Iar teama de a fi expus, sau mai bine spus de a-mi expune sentimentele, a făcut ca fiecare hârtie scrisă să fie ruptă și aruncată.
La 10 ani lucrurile sunt altfel, dar evoluția înseamnă asumare. Tot anul acesta se împlinesc 10 ani și de când mama a plecat pentru prima dată în străinătate. Tot septembrie era, ca și luna în care mi-am lansat blogul și mi-am învins teama de a permite și altor oameni să citescă ceea ce scriu. Am învățat să nu mai arunc nimic din ceea ce scriu și să nu îmi fie teamă de ceea ce gândesc. Anul acesta a apărut și primul articol scris de mine într-o carte. Chiar de aș mai vrea să îl fac nevăzut, nu prea pot, mai sunt și alte exemplare ce nu pot ,,fi distruse”. Și da, și azi mai scriu pe întuneric. Scriu și pe stradă sau când sunt la masă pentru că știu că ideile apar în tot felul de momente și nu îmi doresc să le pierd.
Azi nu mai sunt în totalitate cine am fost acum câțiva ani sau chiar ieri, dar cu siguranță că privesc spre viitor cu tot ceea ce am învățat în trecut. Și drumul nu e ușor. Evoluezi greșind, evoluezi suferind, evoluezi zâmbind, încercând și doar atunci când nu renunți. Și nu am renunțat. Am învățat că dorul se exprimă în cuvinte, nu doar în lacrimi și după ani și ani i-am spus mamei că o iubesc. Am învățat că dacă la 10 ani ciorba de fasole verde, care atunci când o făcea mama era o delicatesă, iar când am făcut-o eu era doar o zeamă lungă, trei bucăți de morcovi, fasolea verde evident și puțină ceapă arsă care plutea pe deasupra, acum reprezintă o mâncare pe care o pun pe masă și familia o mănâncă cu poftă. Nu ca atunci când era doar o zeamă și a mâncat-o doar tata, pentru că eu era să vomit de trei ori, doar ca să mă încurajeze și să-mi spună că ,,A fost foarte bună!”. Pentru că evoluția mai înseamnă și susținere.
Am citit mult în tot acest timp și încă o fac. Am învățat ce înseamnă să fii om și mi-am dorit mereu să evoluez. Nu m-am abătut niciodată din drumul meu, oricare ar fi fost el, și am înțeles că acei ani în care am privit cu greu anumite lucruri, m-au făcut omul de astăzi. Am învățat să fiu o ,,bătăioasă” și să îmi doresc mereu mai mult de la mine. Să nu fac doar lucrurile pe care cred că le pot face, ci să mă întreb mereu ,,Dar eu de ce nu aș putea face asta?”. Zâmbesc acum și realizez că totul a făcut parte din evoluția și din povestea mea.
Zâmbesc pentru că toate acestea m-au făcut un om puternic. M-au determinat să cred în visele mele și că nu pot exista povești dacă nu există pași ca să le construiască. Pași făcuți de noi, de fiecare. Zâmbesc pentru că azi, în spatele blog-ului meu se află chiar omul Ana-Maria Popescu și pentru că am ales să îmi asum tot ceea ce scriu și mi-am dorit să evoluez. Iar evoluția pentru mine înseamnă, nu să fiu mai bună decât alții, ci să fiu mai bună decât mine cea de ieri. Să știu că nu mai sunt în același punct în care mă aflam ieri. Că azi, după o lună de blogging, de la câțiva cititori, care erau reprezentați de familie și de prieteni, sunt zile în care ne adunăm aproape 300.
Pentru mine evoluția are anumite ingrediente de care țin mereu cont. La fel ca ciorba de fasole. Evoluția înseamnă dorință, ambiție, acțiune și multă, multă repetiție. Ah, era să uit. Și un strop de savoare adăugat fiecărui lucru pe care îl fac.
Și chiar cred că totuși am evoluat? Evident. Dacă nu aș fi făcut asta, probabil că încă aș fi fost unul dintre sutele de spermatozoizi pierduți pe undeva și nu omul de azi. Norocoasa de mine! Ce să fac? Până la urma e vorba despre evoluția celor puternici.
Anul acesta nu doar Stalinskaya a împlinit 20 de ani, ci și eu. Și pentru că tot în acest an blog-ul meu a prins culoare, am spus și eu DA provocării lansate de Cristian Manafu prin textul de mai sus.
<<Încă de la lansare, sub sloganul “Pentru cei puternici”, Stalinskaya Vodka este alături de cei care au curajul să riște pentru a transforma orice încercare într-o victorie, de cei al căror succes este alimentat de tăria de caracter. Anul acesta, Stalinskaya a împlinit 20 de ani.>>
