Astăzi e ziua fericirii și se presupune că ar trebui să o sărbătorim cu toții. Cu zâmbete, cu selfie-uri, cu urări sau fiecare cu ce știe mai bine. Pentru că așa am fost obișnuiți. Să fim fericiți în mediul online mai mult decât în offline sau cel puțin să ne prefacem.

Nu suntem noi cei care nu avem probleme și suntem fericiți față de ceilalți? Nu avem noi viața perfectă sau dacă nu o avem măcar încercăm să o creem? Nu disimulăm cu fiecare fotografie postată, cu toate stările de binecuvântare, fericire, surprindere? Cu toate hashtag-urile care vorbesc mai multe decât pozele în sine, că de…trebuie cumva susținută starea noastră dacă din poză nu se vede exact cum ne simțim sau dacă azi nu ne-am luat fața cu zâmbete pentru poze de Facebook sau Instagram. Nu mai vorbesc de Snapchat, pentru că acolo nu doar că încercăm să ne imortalizăm fericirea, încercăm să ne surprindem viața. Nu vrem care cumva ca prietenii noștri și chiar întreaga lume să rateze ceva din viața noastră minunată și de altfel foarte importantă pentru ei, nu?

Încercăm să convingem sau mai bine spus să ne convingem că totul este în regulă. Că avem relația perfectă, familia perfectă, ce mai…like-urile vorbesc de la sine, comentariile admirative ne hrănesc orgoliul și parcă, parcă ne fac și pe noi să credem ceea ce vrem să arătăm altora. Nu mai contează că în viața reală nu ne vorbim unii cu alții, că nu ne-am mai văzut familia și prietenii de nici noi nu mai știm când, că am uitat să mai dăm un telefon și să îi întrebăm ce fac sau cum o mai duc. Că relația noastră scârțâie pentru că până și numărul de poze postate împreună a ajuns să fie mai mare decât conversațiile sincere dintre noi. Că check-in-urile de prin cluburi nu ne mângăie seara înainte de culcare și nici nu ne iau în brațe. Că toate pozele la mâncare nu o fac mai gustoasă dacă ajungem să luăm masa tot singuri  sau într-o companie proastă. Important e cum o ducem noi, nu? Și noi o ducem bine, cum altfel am putea să fim? Pentru că bine reprezintă ceea ce am învățat să spunem că suntem, nu ceea ce suntem cu adevărat. Dar nu am vrea ca lumea să știe că suntem altfel sau că nu avem o viață mai frumoasă decât a lor.

Mimăm din ce în ce mai multe, că îmi e teamă că într-o zi o să ajungem să ne mimăm chiar și viața. Și știi ce e cu adevărat trist? Nu că nu avem viața perfectă, ci că avem doar una. Că uităm să o trăim din dorința aceasta absurdă de stilizare. De iluzionare falsă și de transformare a realității.

Chiar cred că ar trebui să încercăm să fim fericiți cu adevărat, indiferent unde se întâmplă asta și nu doar să părem fericiți.

Ioan Slavici spunea în Moara cu noroc: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția ci liniștea colibei tale te face fericit”. Cred că în zilele noastre asta s-ar traduce prin faptul că omul trebuie să fie mulțumit cu zâmbetele sincere din viața sa, căci dacă e vorba, nu like-urile de pe Facebook îl fac mai apreciat, ci oamenii care sunt cu adevărat în viața lui.