Viaţa e o căutare continuă. Încă de când ne naştem căutam pieptul cald al mamei, mai apoi îi căutăm chipul acesteia şi în timp ce creştem drumul nostru se transformă într-o călătorie. Căutăm şcoala potrivită, job-ul perfect, dacă se poate să fie şi pasiune e minunat, şi ne declarăm împliniţi. Căutăm o locuinţă pentru că vrem să evoluăm, spunem noi, şi să fim mai stabili. Ne dorim maşina la care am visat încă de mici şi căutam să o cumpărăm, muncim pentru ea şi pentru alte lucruri şi ne dăm seama că de fapt toţi banii ce îi câştigăm nu costă timp, ci costă suflet.

Mai târziu ajungem să ne căutam sufletul pereche, ne pierdem, ajungem să ne căutăm într-un final şi pe noi şi când nu ne aşteptăm…ne regăsim.

Ne regăsim într-un colţ de suflet, ascunşi de ochii curioşi ai celorlalţi şi de privirile lor întrebătoare. Ne dăm seama că acolo ne aşteaptă mereu copilul care nu a crescut odată cu noi. Care are mereu aceiaşi ochi senini şi care nu îşi doreşte toate acestea. Care nu înţelege goana noastră pentru căutarea asta de ,,comori”. Dorinţa nebună de a deţine, de a avea sau de a poseda.

Dar cine să ne înţeleagă?

Spunem că ne dorim o viaţă simplă, însă o complicăm imediat ce ne punem în minte anumite obiective pe care vrem să le atingem…musai. Şi dacă-i musai, e cu plăcere. Şi nu spun că asta nu e bine. Aşa cum ar spune bunica…ce ar fi omul fără dorinţa de a trăi şi fără un ţel? Însă atunci când plăcerea de atinge ceea ce ne propunem nu are la bază şi o pasiune, ceva care să ne conducă şi să ne alimenteze mereu, un fel de ,,combustibil” pentru suflet şi minte, ci e doar dorinţa de a poseda şi a avea…cred că ne pierdem de tot. Şi nu, nu ne pierdem ca în dragoste. Pentru că de acolo ne întoarcem şi cum spuneam mai sus, ajungem să ne regăsim într-un final. Ne scuturăm de praf şi adunăm tot ceea ce am lăsat în urmă. Punem într-o cutie a inimii toate amintirile, luăm tot ceea ce am învăţat până atunci şi aşteptăm să se formeze o cicatrice în jurul sufletului. Pentru că şi semnele dispar odată cu timpul sau rămân acolo să ne amintească de ce suntem azi mai puternici. Şi pornim la drum…într-o altă căutare.

Ce facem atunci când nu ne mai găsim pentru că suntem prea preocupaţi să alergăm după lucrurile ce credem că ne fac fericiţi? Luăm o pauză? Sunăm un prieten? Dăm skip şi ,,taskului” acesta numit viaţă?

Viaţa nu are buton de pauză, nici de repeat şi nici măcar de reset. Viaţa se întâmplă pur şi simplu şi depinde de noi cum alegem să călătorim.

Degeaba primim bilete la clasa I dacă nu ştim încotro ne duce trenul. Degeaba construim case în care sufletul nu e acasă. Degeaba ne plimbăm în maşini scumpe, când gândurile noastre se plimbă prin minte ca un montagne russe şi nu ne lasă să trăim liniştiţi.

Şi da…călătorim degeaba dacă nu ştim să ne bucurăm.

Cred că adevărata călătorie începe atunci când încetăm să mai căutăm. Când realizăm că viaţa nu are nevoie de reguli pe care să le urmeze şi cu atât mai puţin noi. Că ceea ce trebuie neaparat să facă un om în viaţă, nu e neaparat atunci când visele noastre sunt altele.

Începem să trăim abia atunci când dorim să ne bucurăm mai mult de drum şi nu atunci când ne gândim mereu în ce staţie trebuie să coborâm.