Îl știi pe prietenul acela care face cum face și îți strică mereu pozele?

Cu siguranță ai și tu unul care fie intră în cadru atunci când te pregăteai de un selfie, fie transformă orice poză artistică într-o poză amuzantă sau îți distruge orice tentativă de a realiza o poză normală în primele 10 minute de încercări.

Cu toții avem un astfel de prieten. Ei bine, nu știu ce cred prietenii mei despre mine (știu…dar nu pot să mă laud singură :)) ), însă nu e nevoie să îmi spună că sunt genul acela de prieten descris mai sus, deoarece pot să îmi dau seama și singură din pozele pe care le avem împreună.

Îmi place să fac poze pentru că simt că astfel păstrez anumite amintiri și într-o altă formă. Sunt momente pe care le fotografiez cu ochii, așa cum îmi place mie să spun, momente pe care le surprind prin intermediul camerei de fotografiat și momente care nu au nevoie să fie surprinse în imagini sau cuvinte, ci doar simțite. Trăim într-o eră a vitezei și am vrea să păstrăm amintiri din fiecare moment. Micile noastre ecrane s-au transformat de mult timp din simple dispozitive ce ne permiteau să vorbim unii cu alții, ci au devenit un fel prelungire a noastră…un jurnal sau chiar o parte din noi care păstrează lucrurile ce le considerăm importante și nu am vrea să le pierdem.

Fie că ne place sau nu, trebuie să recunoaștem că nu ne-am adapta unei lumi în care nu ar exista comunicare instantă, în care tot accesul la informație pe care îl avem astăzi ar dispărea sau lucrurile nu ar mai fi la un click distanță. Am crescut, lucrurile au evoluat în jurul nostru, le-am preluat și integrat în viața noastră și într-un final ne-am adaptat.

Într-o lume a tehnologiei care evoluează de la zi la zi, oare tindem să ne transformăm și noi în roboți?

Adevărul e că facem foarte multe lucruri mecanic și ne petrecem ore în șir înconjurați de dispozitive care zicem noi, și chiar așa și e, ne simplică viața. Însă uităm oare să mai trăim și să ne bucurăm cu adevărat?

Dacă aș fi primit un bănuț pentru fiecare moment în care cineva m-a privit ciudat doar pentru că făceam ceva nepotrivit, neadecvat, ce nu e normal sau nu se cade în public, probabil că aș fi fost…știți și voi, milionară. Nu știu să definesc cuvântul normal după cum consideră societatea, însă pentru mine normalitatea înseamnă naturalețe. Înseamnă libertate în exprimare…libertate pe care mulți spunem că o avem, dar ne cenzurăm și în cele mai mărunte situații. Vai…dacă mă vede X? Oare ce zice Y? Cum să fac așa ceva?

Scuză-mă…ce să faci? Să trăiești așa cum simți? Să te bucuri fără rețineri? Să râzi sau să dansezi chiar și în public? Să te prostești chiar de ai 10, 30 sau 50 de ani? Să te îmbraci așa cum îți vine dimineața când deschizi dulapul fără să îți fie teamă că vei fi criticat pentru îndrăzneala ta?

Nu cred că avem nevoie de puțină nebunie, ci de puțină normalitate în viața noastră. Ne temem mereu că vom fi criticați și uităm să trăim așa cum simțim. Uităm de cele mai multe ori că avem doar o viață și că aia e a noastră. Nu a altora. Uităm să trăim pentru noi și ne preocupăm mai mult de ceea ce cred alții despre noi.

Dragi prieteni, dacă aveți poze normale  cu mine, păstrați-le! O să vreau să râdem împreună de ele și atunci când nu vom mai avea dinți, căci zâmbetul e cu atât mai frumos și mai mare, cu cât momentele și amintirile împreună sunt mai frumoase.

 P.S: Orice om normal e puțin nebun! 😀