Nu știu alții cum sunt, dar eu când am o zi în care nu am nimic planificat mă simt puțin dezorientată. Cred că e moștenire de familie și cu siguranță mama e cea vinovată pentru această trăsătură. Știu mama … o să citești ca de obicei (Mulțumesc!) o să mă suni și o să spui că … nu e chiar așa.

Dar crede-mă, chiar așa e!

Mama chiar e genul de persoană care trebuie să aibă planificată nu doar ziua ce urmează, săptămâna, luna, dacă s-ar putea chiar și anul următor. Mă bucur că eu nu am ajuns chiar atât de departe, însă, vreau nu vreau, sunt zile în care știu ce am de făcut cu multe altele înainte. Zilele acelea stabilite în care știi că trebuie să faci aia și cealaltă, să mergi acolo, mai treci și pe dincolo, mai verifici nu știu ce între timp și descoperi pe la prânz că până seara ar mai trebui să faci încă alte 1001 chestii ce nu erau în plan.

Însă din 365 de zile pe an, nu toate sunt așa. Thanks God!

Și cum eu simt nevoia să fiu mereu în mișcare, să știu că există întotdeauna ceva ce vreau, trebuie să fac sau pur și simplu mă pasionează, mă încarc cu energie exact din activitățile pe care le desfășor.

Știu, știu. O să spui că e imposibil să mă motiveze și să îmi placă fiecare activitate desfășurată. Și da, eu nu o să te contrazic. Chiar așa și este!

Nu o să spun că sunt zile în care îmi face plăcere să stau o oră la bancă pentru o chestie de 5 minute sau tot atâta timp în stația de tramvai, mai ales că e toamnă și frigul se pare că dă târcoale. Nu o să spun că mă bucur că mi-am uitat acasă portofelul, că  îmi dau seama de abia când ajung la destinație și în loc să îi plătesc taximetristului cursa, mai facem încă una până acasă ca să îmi recuperez obiectul cu pricina.

Dar nici nu mă plâng prea tare … cred eu. De ce?

Pentru că am învățat un lucru. Oricât de mult aș simți nevoia să știu ce urmează să fac, e mult, dar mult mai plăcut să nu știu. E vorba de zilele alea în care te gândești ce carte să citești, în care nu îți pasă la ce oră te trezești și nici dacă ajungi acasă să mănânci sau hoinărești prin oraș. Zilele alea în care pur și simplu nu faci planuri, dar faci o grămadă de alte chestii pentru tine și e al naibii de bine.

Atunci când nu îți faci griji că nu ajungi în timp într-un anumit loc și nici nu te preocupi dacă o să plouă sau nu. Cui îi pasă? Dacă ai chef stai toată ziua în casă să citești, ori ieși să te plimbi de nebun sau dai buzna la cel mai bun prieten și îi faci o surpriză. Pentru mine sunt exact lucrurile acelea ce le consider hrană pentru suflet și hrană pentru minte. Vrei sau nu vrei să recunoști, cu toții avem nevoie de asta.

Știi ce mă ține pe mine în priză în restul zilelor?

Nu faptul că există zilele acestea pe care mi le dedic. Nici pe departe. Ci faptul că am grijă ca în fiecare zi să fac un lucru ce îmi place, mă pasionează sau îmi face siguranțele să se aprindă. Ca la finalul zilei să zâmbesc bucuroasă că am reușit să întâlnesc o persoană pe care nu o mai văzusem de mult, că mi-am sunat bunicii, că am citit 30 de pagini din cartea ce o port cu mine, că am reușit să scriu, că am făcut exerciții sau multe alte lucruri ce îmi fac plăcere. Că îmi hrănesc și sufletul și mintea, nu doar stomacul.

Asta mă ține pe mine mereu în priză și mă motivează. Bine … poate și faptul că sunt din fire o persoană mai curioasă, agitată și nu am stare uneori, dar să rămânem totuși la prima variantă.

Pe tine ce te ține în priză?