Nu vă mai conduceți viața din subteranele sufletelor voastre agitate. Așezați-vă, la răstimpuri, pe un loc mai înalt decât voi înșivă. Sus inima! Și capul! Viața, viața adevărată e în altă parte…

Timpul…un simplu cuvânt din șase litere, ne e de cele mai multe ori, mai mult dușman decât prieten. Spunem că toate lucrurile se vor rezolva în timp. Ne vom revedea cu oamenii dragi peste ceva timp. Așteptăm asta și ne pare rău că timpul trece mult prea greu. Dar tot el totuși trece mult prea repede atunci când clipele de așteptare iau sfârșit și lucrurile dorite se transformă în realitate. Așteptarea e tot a timpului. Noi suntem ai timpului.

Ne grăbim pentru că nu avem timp. Încotro? Să câștigăm timp pentru alte lucruri pe care le considerăm mai importante.

Dar viața? Viața a cui e?

Uneori e a noastră, alteori e și ea a timpului. Îi dăm lui tot ce avem noi mai bun. Pentru ce? Pentru o viață mai bună, credem noi…

Uităm de cele mai multe ori să privim în jurul nostru. Să privim cerul. Să mergem pe stradă fără să ne gândim la câte telefoane avem de dat sau la câte mesaje avem de răspuns. Nu avem timp pentru prietenie, pentru conversațiile lungi și pline de entuziasm. Uităm că viața nu e în micile noastre oglinzi ce le purtăm peste tot cu noi. Viața e în realitate. Dar până și realitatea noastră e mult prea agitată. De ce? Pentru că nu avem timp suficient.

Simțim că timpul ne fură tot. Mâncăm pe grabă. Ne iubim pe grabă. Încercăm să ne spunem cât mai multe în cât mai puțin timp, căci cine știe când ne vom revedea din nou. Ne hrănim cu fărâme din trecut pentru a putea trăi în prezent și pentru a spera că în viitor, vom avea mai mult timp.

Răsfoind din nou cartea lui Andrei Pleșu, Despre frumusețea uitată a vieții, o carte despre noi, despre realitatea pe care uneori dorim să o pictăm altfel, despre faptul că uităm să trăim în prezent și ne lăsăm prinși de aburii reci ai propriei noastre dorințe de a face mereu cât mai multe, mi-am dat seama că de fapt, facem tot mai puține care să conteze.

Despre frumusețea uitată a vieții m-a făcut să realizez că și momentele în care mă împiedic și cad pe scări au rostul lor. Și da, niște genunchi juliți, mă fac să mă bucur mult mai mult de drumul meu. Oricare ar fi el. Mă fac să privesc mai mult în jurul meu. Să privesc atât în sus, cerul, cât și la drumul pe care pășesc. Să îmi dau seama că viața e despre călătorie și despre tot ceea ce se întâmplă în timp real. Că viața este pretutindeni. Trebuie doar să îmi deschid ochii mai bine și să învăț să privesc, sau mai bine spus să trăiesc, fără să mă grăbesc.

Dacă îți acorzi un cât de mic răgaz, dacă arunci, de jur împrejur, o privire odihnită, curioasă și nepătimașă, vei găsi destule argumente să te bucuri. Lucrurile (încă) funcționează. Șarpanta lumii (încă) ține. Mai există încă oameni întregi, tradiții vii, întâlniri miraculoase. Trăim într-un sos toxic, dar el conține încă mirodenii subtile, cu efect anesteziant. Marele animal cosmic nu pare încă să ia în serios agitația noastră propagandistică, spaimele noastre apocaliptice. Se poate trăi. Se poate trăi bine. Se poate (încă) trăi frumos.

Timpul nu e al meu, nu e nici măcar al tău. Noi suntem ai timpului, dar viața e încă a noastră. Încă avem timp să trăim o viață așa cum ne dorim.