O știu de mai bine de 2 ani. Din primul meu an de facultate o văd aproape zilnic în același loc, cu aceeași atitudine și cu același zâmbet. Ea nu cere niciodată nimic. Ea doar oferă. Ce oferă? Zâmbete tuturor și flori celor ce vor să cumpere.

Mereu mi-au plăcut florile și mi-au transmis o stare de bine. Tocmai de aceea obișnuiesc să cumpăr și să le dăruiesc persoanelor dragi ori de câte ori am ocazia și atunci când nu se întâmplă să am pentru cine să cumpăr, aleg să fac asta pentru mine.

De ce? Consider că nu e nevoie să așteptăm ca florile să vină mereu din partea unui bărbat și atâta timp cât putem să ne oferim și singure bucuria aceasta, nu ar trebui să ne simțim niciodată rușinate.

Asta era una din acele zile.

Deși cumpăr des flori de la ea, nu am cunoscut-o niciodată. Mereu a fost doar ,,Bună ziua!”, ,,Cât costă florile?” sau „Mulțumesc frumos!”.

Însă de data aceasta am privit-o mai mult pe ea. Era ,,însoțită” de aceeași găletușă, dar acum cu trandafiri. Erau la fel de frumos aranjați ca și vorbele ei. M-am așezat în fața ei și am întrebat-o dacă îmi permite să știu ce vârstă are. Imediat după ce am întrebat-o câți ani are, s-a uitat puțin la mine și a răspuns zâmbind ,,Mulți, domnișoară”.

După câteva momente am văzut o bucurie pe chipul ei. Probabil pentru că avea ocazia să vorbească cu cineva mult mai mult decât de obicei. Mi-a spus că este născută în același an ca Regina Ana, 1923. ,,Deci 93…mulți înainte!”.

Am petrecut ceva timp împreună, în care mi-a povestit vizibil entuziasmată că a lucrat 35 de ani în învățământ, iar copii ei sunt la București făcând același lucru. Și atunci când aducea vorba de ei i se lumina mereu fața. Nu mi-a spus la fel de entuziasmată că locuiește singură, dar și-a revenit când a început să îmi povestească de modul în care îngrijește florile și încearcă să fie atentă pentru că fiecare tip de flori are perioada lui din an.

Era bucuroasă să știe că deși trandafirii aceștia nu erau curățați de spini, nu erau tăiați la aceeași lungime și nu aveau petalele impecabile, erau niște trandafiri frumoși care te făceau imediat să le simți mireasma. Se mândrea cu ei, pentru că spunea ea ,,În perioada asta, domnișoară, nici în piețe nu sunt asa frumoși pentru că e cald. Dar eu nu merg la piață. Eu vin aici cu ei și de trei ori pe zi uneori, imediat după ce îi tai. Mereu vin aici cu flori.”

În timp ce discutam a trecut pe lângă noi un tânăr, s-a uitat la noi, a cumpărat un trandafir, mi l-a dăruit și a plecat înainte să primească rest de la bătrânică sau un ,,Mulțumesc!” de la mine. Tanti Aneta s-a uitat la mine, a zâmbit și a stat puțin în tăcere, după care am reînceput să discutăm.

Mi-a pus și ea câteva întrebări și astfel am aflat că suntem din aceeași zonă. Iar în tot acest timp tanti Aneta nu mi-a dat doar niște flori. Mi-a  dat și  ceva  la care să mă gândesc.

Când am ajuns acasă am realizat că lucrurile pe care le considerăm mărunte uneori: o vorbă bună, un zâmbet, un simplu salut sau un gest, sunt chiar importante și pot face ziua cuiva mult mai frumoasă. Și pentru că viața este și despre a împărtăși și de a dărui altora o bucurie, oricât de mică ar fi ea, cred că trebuie să ieșim mai des din micul nostru cub de gheață și să privim în jur.

În tot timpul în care am povestit am observat o verighetă pe mâna în care ținea niște trandafiri. Nu am întrebat-o atunci de soțul ei, însă faptul că încă purta verigheta spune mai multe decât ar fi dorit ea să spună. Cu siguranță s-a simțit și se va simți mereu regina cuiva.