Când zâmbetul ei colora umbre, ți-ai fi dorit să-ți povestească multe, dar până și tăcerea ei vorbea.

Când depărtarea însemna doar o masă și două pahare goale, nu kilometrii distanță, ți-ai fi dorit să închizi ochii și să fotografiezi momentul, dar ți-a fost teamă că în felul acesta îl vei rata.

Când ochii ei erau îndreptați spre tine și fața i se lumina, ți-ai fi dorit să oprești timpul în loc ca ea să te privească mereu așa.

Când străinii de ieri, erați voi cei de azi, ți-ai dat seama că omul se cunoaște cel mai bine atunci când nu spune nimic. Că nu e nevoie de cuvinte să umple tăcerea dintre voi. Că mâinile voastre se apropiau ca într-un dans parcă știut de atât de mult și repetat de atâtea ori încât fiecare mișcare era una naturală.

Naturală era și ea. Și cum altfel putea să îi stea mai bine?

Se îmbrăca atât de bine cu zâmbetul ei, încât orice alt accesoriu era în plus.

Știa și ea că nu dorește să atragă atenția prin felul în care arată, dar ieșea mereu în evidență atunci când zâmbea. Pentru că o făcea cu ochii, cu sufletul și cu gura. Pentru că lumina de pe fața ei te făcea să îi răspunzi la fel și parcă nici nu voiai să te opui.

Și până la urmă, de ce ai fi făcut asta?

O priveai atent pentru că nu îți doreai să ratezi ceva și ți-ai făcut curaj să o inviți la dans. Nu ți-a răspuns, ți-a zâmbit doar. Așa cum o face ea cel mai bine.

I-ai sărutat mâna, după care ai adus-o mai aproape de tine. I-ai cuprins mijlocul și ai privit-o cum își așează capul pe umărul tău. Nu i-a păsat că nu aveți muzică și ați început să dansați.

Ai început să fredonezi ceva în gând, și parcă grădina a început să capete aspectul unui ring de dans. Nu aveați lumini, dar stelele de pe cer vă erau reflectoare. Nu aveați nici pantofi de dans, dar trupurile voastre se mișcau în același ritm. Conduse de aceeași dorință.

Când dansul s-a terminat i-ai mulțumit frumos și te-ai oferit să-i torni vin în pahar. A clipit și s-a așezat pe iarbă. Ai înțeles că locul tău era acolo lângă ea și nu ai ezitat să faci același lucru.

O priveai și ți-ai dat seama că nu avea nimic special. Că felul în care era, atât de simplă, o făcea să fie specială.

Ți-ai dat seama de ce uneori e bine ca oamenii să se cunoască și în tăcere, pentru că gesturile lor spun mult mai multe decât cuvintele. Că vorbim cu ochii, cu mâinile și cu trupurile. Că e nevoie doar să ne privim pentru a comunica și că putem să spunem atât de multe când de fapt nu spunem nimic. Că cele mai frumoase momente nu sunt acelea pe care le umplem de vorbe, ci acelea pe care le umplem de noi. De trăiri, emoții și sentimente.

Până și cea mai întunecată noapte avea ceva aparte atunci când zâmbetul ei colora umbre.