Merg cu trenul de când mă știu și mereu mă bucur când acesta duce spre casă. Nu m-am simțit niciodată incomod și asta pentru că a făcut parte din viața mea încă de când eram copil și tata era conductor. Mergeam la mare cu trenul, alergam și mă jucam pe tren, îl rugam pe tata să mă lase să compostez și eu bilete și mereu mă prosteam cu pălăria lui făcând pe ,,nenea controlorul”.

Am multe amintiri din gară și de pe tren și sunt convinsă că o să mai creez și altele. Cred că gara e locul unde întâlnești atât de mulți oameni și fiecare e atât de diferit pentru că are o poveste a lui. Mai bine zis…întâlnești mai multe povești, decât oameni.

Nenea Lazăr e unul dintre oamenii care nu are doar o poveste a lui, dar își dorește să creeze și altele sau să mai adauge câteva capitole la cea existentă.

Bătrânul cu florile de la Lugojel, așa cum se prezintă el, are 75 de ani, trage după el un cărucior și ține în mână un baston de care se sprijină la fiecare mișcare. Întreabă dacă poate să ia loc în compartimentul nostru și încearcă să se așeze fără să deranjeze pe cineva, însă după doar cinci minute doamna mai în vârsta din compartiment se arată deja deranjată de faptul că acesta își pusese bastonul deasupra și se teme ca nu cumva ea să fie ținta acestuia dacă trenul oprește brusc și va aluneca. O asigur că nu cade de acolo, dar ea insistă în continuare, astfel că nenea Lazăr îl așază lângă el fără să zică nimic și încearcă să doarmă.

După ce doamna ajunge în stația în care trebuia să coboare, nenea Lazăr se mută din fața mea ca să am mai mult loc. Îl asigur că nu mă deranjează, dar totuși alege să stea pe scaunul alăturat. Intrăm în vorbă și zâmbește mult. Are obrajii rumeni și doar câțiva dinți, însă asta nu îl împiedică să se bucure și să arate asta.

Mă întreabă dacă îmi plac florile și de îndată ce îi spun ca da, trage căruciorul mai aproape de el și începe să caute. Mă uit la mâinile lui și acestea erau vizibil crăpate de la muncă. Se uită la mine și îmi spune ,,Haideți domnișoară, să vă dau ceva!”. Nu spun nimic, dar îi zâmbesc.

,,Știți, eu merg mereu la piață cu gladiole. Lumea nu prea știe ce’s astea și crede că vând ceapă. Dar eu le explic și așa mai cumpără. Mai am câțiva bulbi aici.”

Scoate o pătură și un scăunel și caută în continuare.

,,Pe scaunul ăsta stau eu la piață. Mă așez afară ca să mă vadă lumea și să cumpere. Nu pot să stau mult în picioare și mai folosesc și pătura asta să mă acopăr când e frig dimineața. Am lucrat mulți ani în frig și am reumă. Ce să fac domnișoară… Am fost și eu tânăr, nu am știut atâtea. Așa mă mai încălzesc și eu.”

Mă uit la el și deși avea câțiva bulbi într-o mână, încă caută. Îl întreb de ce mai caută și îmi spune că vrea să găsească una roșie, ,,că’s mai frumoase alea roșii decât restul”.

,,Azi am fost la piață în Timișoara, ieri la Caransebeș. Mâine de e vrea bună merg iarăși. Fac și eu un ban pe lângă pensie. Eu merg și vara în Piața 700 când sunt înflorite gladiolele. Atunci se vând mai bine, dar sunt greu de cărat și eu mi’s bătrân. Dar merg cât mai pot.”

Găsește într-un final ce dorește și caut și eu ceva în care să pun bulbii de gladiole. Pare fericit. Caut și eu în geantă și găsesc o pungă de Fornetti. Îi cumpărasem de poftă, dar am uitat de ei. Scot și eu punga și îi spun că dacă el îmi oferă flori, trebuie să și mănânce cu mine și numai bine facem loc pentru acestea. Întinde mâna și îi pun câteva în palmă ca să le împărțim.

În timp ce mănâncă îmi spune că pe el îl așteaptă fiul său în gară și presupune că și pe mine mă așteaptă cineva. ,,E bine domnișoară când are cine să vă aștepte. Rău e de cei ce nu au pe nimeni.”

Își freacă mereu mâinile și pare încântat. Era atât de bucuros încât îmi spune: ,,Asta e așa ca să aveți o amintire frumoasă de la bătrânul de la Lugojel.”

Trebuie să coboare. Își ia căruciorul și bastonul, zâmbește și îmi spune să mă uit pe geam după ce coboară. Repetă asta de vreo două ori, după care îmi urează sănătate și îl văd cum pleacă. Mă uit pe geam și când oprește trenul văd că aleargă cineva repede la ușa. Cu siguranță era fiul domnului care îl ajută să coboare pentru că se dezechilibrase pe scări și era să cadă.

Se întoarce spre tren și mă caută cu privirea. Se uită la geam, zâmbește din nou, îmi face cu mâna și îmi urează încă o dată sănătate.

Tot drumul până acasă m-am gândit că tot ceea ce avem nevoie este să fim mai mult oameni… Eu nu cred că ne naștem așa, ci devenim în timp. Poate că pentru unii ar fi necesară și o școală în care să învețe că suntem cu toții la fel când ne naştem, dar contează mult cum alegem să fim pe viitor. Cred că e nevoie de mai mulți oameni simpli ce iți umplu sufletul de bucurie într-o lume în care prea încercăm să stilizăm totul.

Ajung și eu în gară.

Mă uit pe geam și mă pregătesc să cobor. Îl văd pe tata și zâmbesc.

E bine când are cine să te aștepte!