Ne-am pierdut pe noi şi am redevenit tu şi eu.

Acelaşi tu…aceeaşi eu. Aceleaşi zâmbete, dar azi îndreptate spre alții. Aceeaşi ochi, în care azi nu ne mai regăsim unul pe celălalt. Aceiaşi paşi, dar care azi ne departează, nu ne aduc mai aproape.

Ne-am pierdut mult timp în conversații lungi până dimineața şi tot cu zâmbetul pe buze ne-am trezit mereu. Ne-am căutat nopțile şi ne-am pierdut unul în brațele celuilalt. Ne-am pierdut şi multe dimineți împreună şi tot am mai fi pierdut câteva.

Ne-am căutat mereu privirile şi ne-am lăsat ochii să zâmbească în locul nostru. Buzele noastre se căutau şi se regăseau mereu în sărutări lungi. Am uitat de alții şi ne-am regăsit mereu pe noi la sfârșitul zilei.

Azi…am uitat de noi şi nu ne mai căutăm.

Am uitat să ne mai privim unul pe celălalt. Am uitat să ne deschidem brațele şi să ne pierdem în îmbrățisări calde. Am uitat de dorul ce ne aducea mereu mai aproape. Am uitat de diminețile împreună şi de zâmbetele împărțite în doi. Cuvintele au devenit tot mai puține. Momentele împreună au început şi ele să dispară treptat.

Tu tot mai ocupat, eu tot mai neatentă. Ocupat să mă mai priveşti în ochi şi să vezi dacă te regăseşti în ei…eu…neatentă la lucrurile ce se întâmplau. Am crezut că oamenii au nevoie să fie liberi ca să poată să fie ei cu adevărat…

Cred asta în continuare. Oamenii ce se iubesc, se caută. Se caută necontenit. Mereu unul pe celălalt. Noi…am uitat să mai facem asta. Am uitat să mai căutăm în noi ceea ce ne făcea odată plăcere şi ne-am pierdut. Dar nu ca de obicei…

Ne-am pierdut de tot…vorbele au ajuns să nu mai însemne nimic. Tot mai puține, tot mai departe de noi. Am uitat de noi şi sufletele noastre au devenit tot mai pustii. De multe ori aproape…dar totuşi atât de departe unul de celălalt.

Am uitat…da, am uitat. Am uitat pentru ce ne-am dorit să ne spunem noi. Am uitat că tu şi eu se auzea mai bine atunci când priveam în aceeaşi direcție. Şi ne-am pierdut în mulțime… Când oamenii nu se mai caută, de fapt, nu se mai regăsesc unul lângă celălalt.

Şi ştii de ce?

Pentru că atunci când restul lucrurilor devin mai presus de noi…noi începe să nu mai existe. Şi asta se întâmplă treptat. Dar nici asta nu suntem în stare să observăm pentru că uităm să mai privim dincolo de dorințe. Lăsăm aparențele să ne ghideze.

Vrem ca lucrurile să fie ca la început, dar nu ne dedicăm timp pentru asta. Vorbim, dar nu ne mai ascultăm. Ne privim, dar nu ne mai vedem unul pe celălalt. Ne atingem, dar nu mai simțim nici măcar un fior. Buzele noastre se apropie doar din obişnuință.

Totul…se transformă în tot mai puțin pentru că noi, am uitat să ne mai căutam şi ne-am pierdut.